Pe de-o parte, o procedură de faliment prelungită în timp fără perspectiva obținerii unor beneficii concrete pentru creditorii participanți la procedură generează cheltuieli de procedură inutile. Pe de altă parte, câtă vreme în patrimoniul societății există creanțe de recuperat, se pune întrebarea cum ar putea fi închisă o astfel de procedură și mai ales cine este îndreptățit să decidă că într-un astfel de caz nu se mai impune continuarea procedurii.
Analizând această chestiune, Institutul Național al Magistraturii a exprimat următoarea opinie (disponibilă aici):
(I.N.M., Minută. Întâlnirea președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale I.C.C.J. și C.A., Ploiești – Hotel Central, 27-28 iunie 2019, pag. 25-28)
Notă: Nu este clar dacă prin „… contestație împotriva raportului de evaluare”, autorul se referă la raportul de analiză a condițiilor închiderii procedurii, întocmit de către practicianul în insolvență (raport care ar cuprinde și o evaluare a șanselor de recuperare a creanței) sau la un raport de evaluare întocmit de către un evaluator independent desemnat în condițiile art. 61 din Legea nr. 85/2014. În logica atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2015 organelor procedurii (avem în vedere prevederile art. 58 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 85/2014) raportul de închidere a procedurii, întocmit de către practicianul în insolvență, ar trebui să se bazeze, la rândul său, pe un raport de evaluare a creanței întocmit de către un evaluator independent. Acest raport de evaluare ar trebui să constituie chiar fundamentul pe baza căruia se ia hotărârea adunării creditorilor de remitere de datorie și de închidere a procedurii. Astfel, succesiunea temporală a întocmirii actelor ar trebui să fie: raportul de evaluare a creanței – hotărârea adunării creditorilor – raportul practicianului în insolvență privind îndeplinirea condițiilor de închidere a procedurii. Dezavantajul acestei soluții constă în costurile suplimentare pe care le implică evaluarea creanței de către un evaluator independent. Pe de altă parte, alternativ remiterii de datorie, creditorii ar putea lua în calcul optarea pentru distribuirea acestei creanțe în contul propriei lor creanței, cu toate implicațiile aferente, conform art. 175 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, urmând ca aceștia să continue demersurile de recuperare, ca titulari ai creanței astfel dobândite.